Ion s-a plâns că timp de 30 de ani, Primăria nu l-a ajutat deloc:
– Niște piatră, cărămidă sau ciment! se vaietă Ion. Așadar s-a descurcat cum a putut. Gospodăria i-a rămas de la părinți. Casă bătrânească, cu un gard, că uneori vacile satului se pomeneau în grădina ”gospodarului”. Câinele era ca și casa. Bătrân, sărmanul. Un maidanez, jalnic la aparență, flocos, fără dinți. Acesta mai tot timpul dormea în cușca sa. Mai lătra uneori, dar discret. De parcă povestea cuiva despre tinerețea lui. Abia de se auzea. Vecinii, ca prin minune, apăreau pe prispa lui Ion, fără ca acesta să audă ”anunțul” așteptat de la un câine că se apropie cineva de ogradă. Din animale cornute, Ion avea o capră. Care, de bine, de rău îi era spor la gospodărie. Luna trecută s-a auzit că în satul vecin haitele de lupi au spintecat câteva oi. Din această cauză, sau nu, de la raion a venit vestea că se va oferi un ajutor pentru săteni în materiale de construcții. Sătenii bucuroși au început voios a sfătui ce și cât le trebuie. Iar Ion, a luat apă în gură. Mihai, vecinul de peste drum, se lăuda:
– Mi-am luat și pușcă cu două țeji. Pah! Pah! și lupii nu-s.
Vasile, din vale, îi tot spunea:
– Măi Ioane, scrie la Primărie o cerere, să îți faci un gard acătării, și i-ați un câine de treabă! Vezi că vin lupii.
Iar Ion, după ceva timp, veni și cu un răspuns:
– Eu nu m-am hotărât încă. Las, că știu eu și-mi trebuie. Am vorghit cu Maria mea, despre asta, cum ne vom descurca cu grozăjenia asta. Dar nu știu când, vom vede și-om fași. Gradu – șini să-l clădească. Maria e femeie, da mi mini mă doare spatili. Cât despre câine – nu ne trebu nouă altu, să mai zădăre luchii șeia. Poate or trece luchii pe-alături, cap am doar o capră… Să se teamă șei cu turmele… Și ne trebu nouă pușcă? A mai traji sângură și oi pațî șeva…
P.S. Coincidența cu evenimentele și personajele reale este o pură întâmplare.
VitaVers 