Iarnă. Noapte. Ninge-ntruna.
Pe la gard se-adun’ troiene.
Cade cerul, vântul tună,
Legănând copacii-gemeni.

Felinare gem lumină,
Fluierând cântări se ceartă.
Nu e om şi nici jivină
Nici aproape, nici departe.

Văd o pată-ntunecată
Ce se mişcă ‘ncolo-încoace.
O nălucă deformată
Adăpost cătând şi pace.

Iat’ a adormit furtuna,
Au fugit şi norii galbeni…
Faţa-şi spală treaza lună
‘N-al troienelor mormane.

Iarăşi pata se zăreşte
Şi pluteşte ca pe sticlă.
Negrul care te orbeşte –
Nici nu stă şi nici nu pică.

Ea apare la lumină,
De-ntuneric nu-i e frică.
Soră mare-i luna plină –
Umbra este cea mai mică.

E de om o siluetă,
Înfofolită în cojoace.
Ici-colea face naveta
De nevoie, ori că-i place…?

Îndrăzneţ bate cărarea
Şi omătul i se-ndură,
Poartă armă în spinare
Şi-o cuprinde, parc-o fură.

Este tot acel băiat
Ce cu greieri a cântat.
Ce de lespezi de granit –
Santinelă-i poreclit.

2011