Mă-ntreb de au copacii suflet?
Că brațele-şi întind spre stele…
De au ei grai, de au ei cuget?
De râd sau plâng în zile grele?

Se bucură de ploi cu soare
În primăvară timpurie?
Le pare rău de-a toamnei boare,
Când nu mai au o frunză vie?

Îi doare oare când toporul
Zdrobește crunt măduva firii?
Când beschia le curmă zborul,
Spulberând visul nemuririi?

Ei oare strigă, plâng de jale
Când îi transformă-n combustibil?…
Doar urlă-n vântului rafale
Neputincioși la act oribil.

Când focul nemilos îndeamnă
Şi mistuie a lor ființă –
Ei nu urăsc și nu condamnă.
Îndură, mor în umilință.

Ei speră-n viața de apoi
Că vor renaște-a doua oară
Într-un măreț de vin butoi,
Un dulce nai sau o vioară.

De n-ar avea acest noroc
Să dăinuiască peste timp –
Călăului vor fi cojoc.
Şi-n doi vor putrezi-n mormânt.

30.03.2016