Paradox 2

El se temea să scuture copacul
Ca să ajungă fructul cel dorit.
Pentru că dacă va cădea, săracul –
Se va izbi teribil de pământ.

Copacii

Mă-ntreb de au copacii suflet?
Că brațele-şi întind spre stele…
De au ei grai, de au ei cuget?
De râd sau plâng în zile grele?

Se bucură de ploi cu soare
În primăvară timpurie?
Le pare rău de-a toamnei boare,
Când nu mai au o frunză vie?

Îi doare oare când toporul
Zdrobește crunt măduva firii?
Când beschia le curmă zborul,
Spulberând visul nemuririi?

Ei oare strigă, plâng de jale
Când îi transformă-n combustibil?…
Doar urlă-n vântului rafale
Neputincioși la act oribil.

Când focul nemilos îndeamnă
Şi mistuie a lor ființă –
Ei nu urăsc și nu condamnă.
Îndură, mor în umilință.

Ei speră-n viața de apoi
Că vor renaște-a doua oară
Într-un măreț de vin butoi,
Un dulce nai sau o vioară.

De n-ar avea acest noroc
Să dăinuiască peste timp –
Călăului vor fi cojoc.
Şi-n doi vor putrezi-n mormânt.

30.03.2016

Afecțiune

Tu te trezești de dimineață
De sărutările-i pe față.
Alene-ți pregătești cafea –
El e mereu în preajma ta.

Te-apleci ca să te-ncalți în tindă,
Iar el încearcă s-te cuprindă.
Pleci la serviciu de acasă –
El stă în prag și nu te lasă.

Fără el ziua trece greu.
Şi el îți duce dorul tău.
‘N oficiu gându-ți ne-mpăcat:
– Oare ce face? O fi mâncat?

Aștepți să treacă ziua plină
Al revederii ceas să vină.
Te simți iubită doar cu el,
Căci nu te va trăda mișel.

Pasul grăbit îți e spre casă:
– În calea-mi oare o să iasă?
Îl vezi cum fuge înspre tine.
Ești fericită. Te simți bine.

Cu-afecțiune l-ai cuprins:
– Lumina-n suflet mi-ai aprins!
Tu ești bărbatul meu de vis!
Cățelul meu iubit – Boris!

14.03.2016

Teiul

Am tot rugat floarea de Tei
Secretul să mi-l spună:
De unde-atâta dragoste
De-o dă la toată lumea?

Iar Teiul blând mi-a povestit
Despre acele primăveri
Când fără saţ s-au drăgostit
Un el şi-o ea în calde seri.

De pruncii ce la umbra lui
De-a baba-oarba se jucau.
Cum turme mari de dalbe oi
Mânaţi de ciobănesc urcau.

De soarele acoperit de fum
Al caselor ce-au ars de vii
‘N războiul ce-şi făcuse drum
Prin oameni, lanuri şi câmpii.

Despre-un soldat ce-a poposit
Mergând spre satul său natal,
Care pe veci a obosit
Luat de dor al casei val.

De doina ce spre cer zbura
Din gura naiului cu jale.
De pânză cea ce flutura
Culorile sale spectrale.

Din viaţă Teiul a luat
Tot ce-i mai bun şi a iubit.
El dragostea-a multiplicat
Şi tuturor ne-a împărţit.

31.12.2015

Nucul

Hai, spune-mi tu, bătrâne nuc,
Ce-ai răsărit din cânt de cuc…
Hai, spune-mi tu, o, nuc bătrân
De ce tot doina mi-o îngân?

Hai, spune-mi tu, bătrâne nuc,
De ce poeţii-s arşi pe rug?
Hai spune-mi tu, o, nuc bătrân
De ce străinul e stăpân?

Hai, spune-mi tu, bătrâne nuc,
Ce stai în câmp ca un haiduc…
Hai spune-mi tu, o, nuc bătrân
De ce la mamă nu mă-nchin?

Hai, spune-mi tu, bătrâne nuc,
De ce toţi anii-n vânt se duc?
Hai, spune-mi tu, o nuc bătrân
De ce copiii nu-ţi mai vin?

Ascultă june, graiul meu…
Oftând cu frunzele-i din greu
Îi spuse nucul lăcrimând,
Din grele-i crengile scrâşnind.

Mai marii ce-au ieşit din voi
Vă fac necazuri şi nevoi.
Ei pradă ţara şi vă duc,
Ascultă de bătrânul nuc…

Vai, nuce, cum de poate fi
Să îţi baţi joc de-ai tăi copii?
Pe mama ta s-o prigoneşti?
Îmi pare rău să-ţi spun: greşeşti!

Prea bine ştii, din an în an
Cu fraţi din oastea lui Ştefan
Pe cei nebuni i-am izgonit
De rele ţara-m ocrotit.

Hai spune-mi, nuce, spune, zău
Tu nu te temi de fierăstrău?
Boierul pentru slova ta
În viaţă nu te va lăsa…

Iar nucul râse tare-n văi
De s-au speriat cioroii răi.
Şi-i spuse junelui aşa
Cum a mai spus şi altora:

De-o fi să fie – nu mă tem
De al toporului blestem.
Feciori ca tine au mai fost,
Cătând în lume-al vieţii rost…

Drept dar le-am dat câte o nucă –
La ei acasă să o ducă.
De-a fost feciorul pui de leu –
Va dăinui şi neamul meu.

De sunt pe-acest pământ viteji –
Vor răsări de nuci livezi!

23.11.2015