De n-aţi putea să ţineţi țara,
Vă zic, supuşii mei loiali.
De va fi viaţa voastr-amară
Să n-o-nchinaţi pentru muscali!
Dar cel mai mare rău în sine,
Să ţineţi minte ce vă spun.
Ne este sângele din vine,
Amestecat cu vin nebun.
Suntem haini cu-a noastră mamă.
Pe cei străini-i lăsăm în casă.
Ne mor copiii toţi de foame –
Dușmanul e poftit la masă…
Mai multe-au fost spuse de dânsul –
Moldovei mare domn Ştefan.
A contenit prostimi-i plânsul,
Iar ce s-a spus a fost în van.
20.01.2016
Am tot rugat floarea de Tei
Secretul să mi-l spună:
De unde-atâta dragoste
De-o dă la toată lumea?
Iar Teiul blând mi-a povestit
Despre acele primăveri
Când fără saţ s-au drăgostit
Un el şi-o ea în calde seri.
De pruncii ce la umbra lui
De-a baba-oarba se jucau.
Cum turme mari de dalbe oi
Mânaţi de ciobănesc urcau.
De soarele acoperit de fum
Al caselor ce-au ars de vii
‘N războiul ce-şi făcuse drum
Prin oameni, lanuri şi câmpii.
Despre-un soldat ce-a poposit
Mergând spre satul său natal,
Care pe veci a obosit
Luat de dor al casei val.
De doina ce spre cer zbura
Din gura naiului cu jale.
De pânză cea ce flutura
Culorile sale spectrale.
Din viaţă Teiul a luat
Tot ce-i mai bun şi a iubit.
El dragostea-a multiplicat
Şi tuturor ne-a împărţit.
31.12.2015
Nu am avut parte de muză.
La mine dânsa n-a venit.
În viaţă nu-mi e călăuză –
Oricât de mult mi-aş fi dorit.
A apărut doar pentru-o clipă,
În jur vârtejuri ridicând.
Obrazul mi-a atins cu-aripa,
Palidul feţei-mbujorând.
Frumoasă e şi iubitoare –
Ispita visurilor mele.
De este zână, vrăjitoare …?
Nu ştiu care e dintre ele.
Nu pot să nu fiu egoist
Şi doar la mine vreau să vină.
Mă simt frustrat, dar realist –
Muza luminii aparţine.
23.12.2015
Hai, spune-mi tu, bătrâne nuc,
Ce-ai răsărit din cânt de cuc…
Hai, spune-mi tu, o, nuc bătrân
De ce tot doina mi-o îngân?
Hai, spune-mi tu, bătrâne nuc,
De ce poeţii-s arşi pe rug?
Hai spune-mi tu, o, nuc bătrân
De ce străinul e stăpân?
Hai, spune-mi tu, bătrâne nuc,
Ce stai în câmp ca un haiduc…
Hai spune-mi tu, o, nuc bătrân
De ce la mamă nu mă-nchin?
Hai, spune-mi tu, bătrâne nuc,
De ce toţi anii-n vânt se duc?
Hai, spune-mi tu, o nuc bătrân
De ce copiii nu-ţi mai vin?
Ascultă june, graiul meu…
Oftând cu frunzele-i din greu
Îi spuse nucul lăcrimând,
Din grele-i crengile scrâşnind.
Mai marii ce-au ieşit din voi
Vă fac necazuri şi nevoi.
Ei pradă ţara şi vă duc,
Ascultă de bătrânul nuc…
Vai, nuce, cum de poate fi
Să îţi baţi joc de-ai tăi copii?
Pe mama ta s-o prigoneşti?
Îmi pare rău să-ţi spun: greşeşti!
Prea bine ştii, din an în an
Cu fraţi din oastea lui Ştefan
Pe cei nebuni i-am izgonit
De rele ţara-m ocrotit.
Hai spune-mi, nuce, spune, zău
Tu nu te temi de fierăstrău?
Boierul pentru slova ta
În viaţă nu te va lăsa…
Iar nucul râse tare-n văi
De s-au speriat cioroii răi.
Şi-i spuse junelui aşa
Cum a mai spus şi altora:
De-o fi să fie – nu mă tem
De al toporului blestem.
Feciori ca tine au mai fost,
Cătând în lume-al vieţii rost…
Drept dar le-am dat câte o nucă –
La ei acasă să o ducă.
De-a fost feciorul pui de leu –
Va dăinui şi neamul meu.
De sunt pe-acest pământ viteji –
Vor răsări de nuci livezi!
23.11.2015
VitaVers 