Eu iarăşi sting firavă candela minţii
Şi lacrima-ncet umezeşte obrazul.
În umbră, un pas fac în urmă toţi sfinţii,
Stafii împrejur. Mă cuprinde necazul.

Monştrii dau glas undeva-n întuneric,
Şi clinchetul apei se-aude-mprejur…
Mă simt singuratic, trădat şi nemernic,
Destinul meu este salvarea s-o fur.

Fac paşi înceţi cu picioarele goale,
Mâna mi-o-ntind în pustiu tremurând.
În piept se naşte un ţipăt de jale –
Focul molitvei s-aprinde în gând.

Gura încearcă să scoată un sunet…
Mugetul, şoapta mimează cuvinte.
Pulsul loveşte mai rău ca un tunet
Sângele rece în capul fierbinte.

Îngeri dansează cercuri în cer
Păzind un cuvânt care e Adevăr.
Mă-ndrept ş-arunc de pe umerii piatra,
Rămân doar cuvintele:
„Doamne mă iartă”